Dep[?]rtare II

Boala

Anita se confrunta, ca si ceilalti deportati, cu bolile generate de conditiile precare de viata: “A ajuns randul si la mine, a dat si peste mine dizinteria. Era de acuma iarna, ger, prin luna lui octombrie 1942. Taieturi prin pantece, dureri nemaipomenite. […] De acuma afara nu mai puteam sa ies, nici din pat nu puteam sa ma ridic. Capul imi era triaz, intalegiam totul si vedeam cu ochii ca se apropie sfarsitul, dar nu aviam nici o putere. Am slabit din putere cu totul, durerile m-au acoperit peste masura. […] Acuma m-am gandit ca se apropie ciasul, numai inca nu-i minuta.” (pag 116) Apoi se imbolnaveste de scorbut: “caci de acum trecuse cativa ani si noi nu mai vazusem legume sau fructe proaspete.” (pag 149) si se salveaza adunand fructe de tundra/ de  padure.

In decembrie 1944 se imbolnaveste de tifos. Intra in coma doua saptamani, si trece printr-o experienta extrasenzoriala: “Inainte de a ma trezi [din coma], parca mi-a spus cineva: tu vrai asa de tare sa te duci la copii. Noi te lasam, ia-ti trupul si du-te. Parca trupul imi era despartit de mine. Atunci eu ma gandesc: da cum am sa-l cunosc eu care trup e al meu, caci erau mai multe trupuri si toate erau la fel. Si parca indata mi-a dat in minte ca usor pot sa-l cunosc care e al meu, caci in acesti ani cat am trait in nord, din pricina ca am lucrat greu, sau din frig, mi-a esit la mana stanga o gotca. Era acuma cat un ou de gaina de mare. Si in momentul ista, cand mi-a spus ca daca plang si imi pare rau asa tare dupa copii sa-mi iau trupul si sa ma intorc la ei, eu cu bucurie ca mi-a dat in gand cum sa-mi cunosc trupul si sa ma intorc la copii, m-am trezit si am vazut ca ma aflu in spital. Tare mult timp nu mi-a iesit visul acesta din minte.” (pag 158)

Blondina slabeste in primul an de inchisoare 45 de kg, si sufera de pelagra. Cand e numita administratora a bucatariei spitalului din lagar “am alergat disperata la doctorita sefa si intrand in cabinetul ei in hohote de plans, i-am spus ca am innebunit. Ea speriata m-a intrebat ce s-a intamplat si eu i-am spus ca nu mai ştiu nici sa scriu, nici sa socotesc. Ea m-a sarutat şi mi-a spus: Linişteşte-te! Nu e nebunie, ci pelagra se numeşte asta. Din cauza foamei ti s-au uscat creierii si nu mai stii sa scrii. Trebuie sa mananci bine – acum ai de unde – si ai sa-ti revii. Eu plangeam de durere si de rusine. Totodata, imi era frica sa nu pierd acest serviciu atat de convenabil.” (pag 42) Apoi sufera de surmenaj. Moare in 1971 de cancer, pe care ea o vede ca pe o moarte martirica.

Credinta
Pusa in fata faptului implinit – trebuie sa indure deportarea si sa supravietuiasca, Anita isi pune toata nadejdea in Dumnezeu: “Dumnezeu a avut grija de noi si li-a dat noroc la copii. De cate ori mergiau in padure, nu venea cu mana goala, aducia cate ceva.” (pag 122) Cand era bolnava: “ma rugam la Dumnezeu sa se indure de mine, sa ma lase intre copii, sa nu ramaie copiii asa straini, fara tata, fara mama, in pustiurile celia” (pag 157) Cand e condamnata la doua luni de inchisoare pentru ca nu mai iesise la lucru (fusese prea bolnava), Anita se roaga: “Doamne, da-le rasplata acelora care m-au indreptat pe mine pe drumul acesta [la inchisoare], caci parca nu am facut nici un rau asa mare […] Arata-le, Doamne, ca mare-i puterea Ta.” (pag 167) Si intr-adevar,cei doi nacialnici care ii dadusera sentinta ajung la inchisoare, caci furasera casa de bani. “Asa ca puterea lui Dumnezeu e tare mare si am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cat am fost pe meleagurile cele amara. Mult am suspinat cu amar si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi ajute sa pot trece peste toate greutatile cate imi stau inainte si cu puteria si ajutorul lui le-am trecut toate.” (pag 171) Cand revine in 1956 in satul natal “am intrat in biserica, am sarutat pamantu, am plans cu amar, caci 15 ani nu mi-a calcat picioru in biserica. M-am spovedit, m-am impartasit si dupa toate am suspinat adanc cand am esit din biserica” (pag 196) Blondina, aflata la inceputul prizonieratului, sufera in inchisoare si “intr-o noapte am visat ca la gemuletul acela mic [al camerei de detentie] a aparut Mantuitorul cu coroana cu spini pe cap, rastignit pe Sfanta Cruce. Si din cap in jurul coroanei şiroia sangele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stanga, a durere, şi atunci curgea sangele mai mult. Eu am vrut sa merg sa-I şterg ranile, sa-I opresc sangele, iar Iisus mi-a zis: Vezi cat sufar si Eu, pe nedrept, nevinovat? M-am trezit. Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus imi daduse liniştea, puterea, pacea si o mangaiere de nedescris. Acest vis m-a urmarit toti anii de inchisoare şi de Siberie şi toata viaţa.
Asta o spun si acum dupa ce am iesit din inchisoare, ca El, Iisus, m-a sprijinit si m-a intarit in toate chinurile ce am trecut prin inchisoare şi prin lagar si dupa ce am iesit de acolo.” (pag 29) In lagarul Orlovo Rozovo “au fost aduse din inchisoare in lagar 200 de calugarite de la Manastirea Sfantului Ioan de Kronstadt. Erau condamnate la 15 ani pentru propaganda religioasa. Eu cand le-am vazut m-am bucurat foarte mult, desigur, nu de nenorocirea lor, ci simţeam ca in ele voi avea mult sprijin moral, duhovnicesc.” (pag 49)

Vina
Deportatii sunt priviti cu dusmanie de catre rusii in mijlocul carora ajung, sau care ii comanda, dar in timp, opinia li se schimba: “Si asa, prin lucru, vazand ca ori si la ce lucru ne punia il faceam, a inceput sa se uite din alta parte la noi, ca nu suntem asa rai oameni cum ni-au socotit ei la inceput. Au cautat si au inceput sa se poarte oliaca altfel cu noi” (pag. 101) Anita nu invinuieste pe nimeni pentru ce i s-a intamplat, se intreaba doar retoric, in 1956, cand trebuie sa se intoarca in Siberia, dupa scurta sedere in satul natal: “Doamne, oare ce am gresit eu inaintea lui Dumnezeu de nu am voie sa traiesc pe pamantu ista, sa respir aeru ista asa placut. Cand m-am gandit de unde am venit si ca trebuie sa merg iarasi inapoi, cand am pus piciorul pe scara sa ma urc in tren, am gandit, Doamne, mult mai fericita as fi sa-mi deie cineva un plumb sa mor, sa raman aici, pe pamantul ista, decat sa ma duc inapoi acolo. Dar nu am avut ce face, ne-am urcat amandoi cu baietu si trenu s-a pornit.” (pag 196) In 1958 Anita si cei trei fii sunt cu totii reabilitati.
Blondina simte primele repercursiuni ale noului regim odata cu arestarea soţului ei: “Era invinuit de spionaj si legatura directa cu Hitler; trebuia sa recunoasca acest lucru. Nici una nici alta nu era adevarata. Nu voia sa semneze aceasta acuzatie. Cercetarile se faceau in modul cel mai brutal. Il tavaleau pe jos, lovidu-l cu cizmele in stomac si in piept. L-au batut asa de tare, ca i-au dezlipit rinichii. Avea stomacul si plamanii distrusi. Abia vorbea.” (pag 31) Cand e ea insasi arestata, spune: “Nu-mi cititi, caci eu voi semna orice e scris acolo, cu toate ca nu sunt vinovata, caci n-am putere sa dovedesc aceasta; puterea dumneavoastra e pe masa, si i-am aratat revolverul incarcat. Chiar daca ar fi sentinta de moarte as fi foarte multumita.” (pag 34) Blondina petrece nevinovata 15 ani in Siberia. In 1957 e reabilitata.

Stilul scrierii
Anita scrie cum respira, intr-o curgere fireasca, de povestitor innascut. Descrie ceea ce a trait fara ura, invinuiri sau regrete, ci doar sub semnul destinului: “Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…” (pag 27) Doar o singura data se compara pe sine cu Ana lui Manole: “Era o poezie foarte dureroasa, cu jele talcuita, frumos, de buna siama. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcatuite de frumos, dar de atata durere care m-a palit si pe mine nu o mai pot uita niciodata. Caci parca Dumnezeu a trimis si inaintea mea, cand am facut pasul cel nenorocit si m-am intors inapoi [in Mahala, in 1940], din drumul pe care am fost pornita, ploaie asa grozava, cu trasnete, ca un semn parca sa-mi spuie: de ce te-ai intors la necaz si nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornita.” (pag 76)
Blondina e la curent cu mersul evenimentelor politice, e invaţatoare, are prieteni medici, avocati, funcţionari, scrisul ei e structurat (cartea are 13 capitole), referinţele sunt cat mai exacte (toponime, date, nume, cantitaţi, sume, etc). Cartea incepe cu o data: 27 iunie 1940 <<Am deschis radioul ca sa ascultam ştirile, ca de obicei, dar ne-am ingrozit. S-a auzit vocea tremuratoare a regelui Carol: “Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit ţara noastra. Ruşii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem putere sa luptam cu ei. Am trimis o delegaţie in Germania. Sa vedem ce vom putea face. Maine la ora cinci dimineaţa va dau rezultatul definitiv”>> Blondina descrie scene amuzante tocmai prin nepriceperea de care da ea dovada in a face fata unor situatii cu care nu se mai intalnise, fiind invatatoare: “Cand am iesit prima zi cu viţeii in camp, totul imi era necunoscut. Era ora 8 dimineata. Ei au umblat prin iarba si la un moment dat au inceput sa fuga care incotro. Am ramas singura. M-am aşezat pe iarba şi am inceput sa plang, inchipuindu-mi alta puşcarie pentru pierderea viteilor. Am bocit eu vreo ora si vad ca se apropie de mine un batran Siberian şi ma intreaba: De ce ragi ca o vaca? Eu i-am spus necazul şi el imi spune: Taci si stai aici pana cand ei vor veni toti pe locul acesta. Ei au fugit pentru ca in timpul zilei, cand soarele frige tare, este o musca mare care ii musca grozav. Maine stai cu ei pana ce vezi ca s-a ridicat soarele, apoi ii bagi in iaz si ii tii acolo pana catre seara, apoi ii scoti la pascut. In iaz este stuf si au si multa umbra.” (pag 73) Dupa ce mama Blondinei vine sa locuiasca impreuna cu fiica in Siberia “mama ma tot intreba unde lucrez si eu i-am spus ca la birou. Dar intr-o zi a iesit din curte sa se plimbe, si fiind satul mic, a nimerit la ferma, eu tocmai scoteam gunoiul din grajd si-l puneam pe sanie. Cand m-a vazut a inceput sa planga in hohote: La asta ai ajuns? Pentru asta team crescut si te-am invatat? Nu stiam ce sa mai spun, am inceput si eu sa plang cu ea. Stiind ca are inima bolnava, mi-era frica sa nu moara, nu stiam cum s-o linistesc.” (pag 82)
Desi ambele femei trec prin situatii limita nici una nu accenteaza ororile pe care le-au trait/ vazut, asa cum se intampla in cazul altor deportati siberieni care au ajuns sa-si povesteasca viata.1 Blondina accentueaza credinta ei in Dumnezeu, si multiplele ocazii in care i-a simtit direct ajutorul, in timp ce Anita inchina pagini intregi fiilor ei si unitatii familiei, care le-a adus salvarea. Blondina va mai trai pana in 1971 la Iasi, ca femeie care da ajutor la Catedrala Mitropolitana din Iasi, cinstind adanc moastele Sfintei Paraschiva, in timp ca Anita isi reface gospodaria din satul Mahala si isi creste nepotii pana in anul mortii – 1986. Deportarea in Siberia a fost pentru ele experierea iadului inca din viata aceasta, dar s-au purtat in iad cu multa omenie.